Biblia pierduta

Deschise ochii, dar ochii nu se deschiseră. Mai încercă o dată. Pleoapele păreau că se mișcă. Dar nu se întâmplă nimic. Cu efort, ridică brațul. O înțepătură groaznică aproape îi paraliză de durere umărul. Duse totuși mâna la ochi. Deschiși. Pleoapele erau ridicate. Își simți genele. Clipi când le atinse. Și atunci, de ce nu vedea nimic? Încercă să se concentreze. Visa? Durerea din umăr urcă pe gât și se fixă în creștetul capului. Își mută mâna în spate, în locul unde părea înfipt un ac lung și subţire care îi intra direct în creier. Ce naiba se întâmpla? Durerea deveni și mai ascuțită un timp scurt. Simți că leșină. Îndepărtă mâna și durerea păru să cedeze. Deveni mai difuză. Simți pe degete ceva umed și lipicios. „E sânge“, își spuse. Ochii începeau să se obișnuiască treptat cu întunericul. Ce beznă! N-a mai experimentat niciodată un întuneric atât de adânc. Ochii se vor obișnui. Ușor, ușor. Făcu un efort. Răsuci capul și căută cu privirea o sursă de lumină oricât de mică, un geam, o dâră difuză care să scape pe sub vreo ușă, prin vreo crăpătură. Nimic.

Era întins pe spate. Își adună forțele și încercă să își adune gândurile. Nu își amintea nimic. Pipăi cu mâinile în jur. Pământ. Inspiră adânc și un miros fetid îi umplu nările. Umezeală. Nu simțea aer proaspăt, deci nu era afară. „Sunt îngropat de viu“, își spuse. Apoi ridică ambele mâini ca pentru a atinge capacul sicriului. Nimic. Mâinile se înălțară în gol până la limita durerii, străpungând aerul. Măcar avea aer. Era bucuros că putea respira chiar dacă îl dureau coastele. Nu era îngropat. Pentru a se convinge, se ridică în cot, se rostogoli pe o parte, apoi se ridică în patru labe. Nu îndrăzni mai mult. Niciun reper spațial, dezorientare totală. Părea subsolul unei case vechi. Nu știa cât de înalt era subsolul și nici unde erau pereții. Se temu să nu se lovească mai tare.

Încercă să se adapteze cât mai repede la întuneric. Își spuse, atât cât putea gândi, că trebuie să își folosească celelalte simțuri. Inspiră din nou. Același miros înțepător de pământ reavăn amestecat cu un aer stătut. Umezeală. Și mai era ceva, ceva ce nu recunoștea, ceva îngrozitor. Mirosul nu îi folosi la nimic. Așa că ciuli urechile. Mâinile și picioarele îi tremurau. Îl dureau palmele și genunchii. Pietricele îi intrau în palme. Își simți genunchii sub greutatea considerabilă a corpului ca și când ar fi stat pe coji de nucă. Se rostogoli din nou pe spate și ascultă. Nimic. Ca și întunericul, și tăcerea era desăvârșită. Niciun zgomot de pe stradă, dacă o fi fost vreo stradă pe undeva prin preajmă.

Unde era? Și cum ajunsese acolo? Ultimul lucru care îi venea în minte. Care era ultimul lucru? Era acasă. Se pregătea de culcare. Patul era făcut, pregătit pentru somn. Partea soției era goală, nederanjată. Soția îl părăsise de mult, dar el încă avea obiceiul de a o căuta înainte de culcare. Lumina de la baie era aprinsă și ușa ușor crăpată. Un obicei de demult, de când se știa. De pe vremea când îi era foarte frică de întuneric. O aprindea

invariabil, în fiecare seară încă înainte de a începe să se întunece. Își părăsea micul atelier de tâmplărie pentru a urca să aprindă lumina, apoi se întorcea la mobilele lui. Întunericul atârna greu. Mai ales acolo, în orașul lui. Mai ales de când era din nou singur. Făcu eforturi să își amintească, dar nu îi veni nimic altceva în minte. Să fi adormit imediat? Poate că visa. Durerea din creștet părea totuși a naibii de reală. Încercă să se mai agațe de ceva. Încă o amintire. Parcă totuși visase ceva. I se făcuse foarte frig. Dârdâia sub plapumă. Și o umbră se prelingea pe peretele dormitorului. O umbră lunguiață și diformă. O umbră care se apropia de patul lui. Și mirosul acela. O mână pe față. Îi cuprinse capul ca o menghină. Ceva îi zgârie obrazul. În mai multe locuri. Îi dădu sângele. Ceva, o bucată de pânză îi acoperi gura și nasul. Respira tot mai greu.

Aiurea! Își duse mâna la obraz pentru a se convinge dacă a fost real. Tresări când se atinse. Șanțurile din obrazul drept îl usturau. Sânge închegat care începea să prindă crustă. Deci era adevărat. Se concentră. Dacă brazdele din obraz făceau pojghiță, însemna că trecuse ceva timp. De când era acolo? Cât a dormit? De când era inconștient?

Un zgomot îi întrerupse firul gândurilor. Părea aproape, și totuși în afara încăperii în care se afla. Un scârțâit. Încă un zgomot. Să fi fost pași? Era un zgomot ciudat. Păreau picioare care se târâiau. Până și târâiala aceea de picioare suna diferit. Ca și cum cineva ar merge atingând ușor pământul, la intervale regulate. Un plutit șchiop. Lumină. Un pic de lumină. Se întoarse din reflex spre sursă. Era suficient de slabă pentru a nu-i răni ochii deprinși cu bezna. Văzu un fel de gaură în perete, doar că în locul ferestrei erau niște bare din fier. Gratii. Lumina venea de undeva de afară, de pe un coridor. Și creștea în intensitate. Un moment se opri. Întoarse privirea. Sângele îi îngheţă. Chiar lângă el, aproape atingându-I tâmpla, văzu niște picioare. Se trase instinctiv în spate, într-o parte. Durerea era insuportabilă. Orice mișcare bruscă era cumplit de dureroasă. Făcu un efort să se adune. Se ridică în cot. Picioarele se prelungeau cu un corp gol. „Dumnezeule Mare!“ Era un cadavru. Mirosul acela devenea năucitor. Se amplifica. Abia în acel moment creierul lui procesa ce vedea. Simți mirosul cu creierul. Miros de trup în descompunere. În ciuda durerii, se trase și mai în spate. Se lovi de ceva. Ceva moale. Nu era peretele, pentru că se mișca la atingere. Duse mâna la spate. O altă mână. Cineva îl apucase de mână. Scoase un țipăt, dar nu auzi nimic. Încercă să strige. Glasul îi pierise cu totul. Își scutură brațul, iar mâna care îl prinsese căzu inertă. Încă un mort.

Lumina porni din nou spre el. Și zgomotul. Creșteau amândouă. Încăperea se mai lumină puțin. Acum vedea mai clar. În fața lui zăcea un cadavru. Dezbrăcat și galben. Poate era lumina de vină. Lumina care pâlpâia gălbui. Lumina de lumânare. În spate alt cadavru. Și atunci văzu umbra care trecea peste cadavre, plutind împiedicat ca pașii de afară. Se lovi de un cadavru, se împiedică de celălalt. Palid, cu ochii larg deschiși.

I se făcu pielea de găină. Inima îi gonea ca apucată de streche. Nu erau ochi. Erau găuri. Cadavrul din față nu mai avea ochi. Doar niște gropi în care întunericul părea fără sfârșit. Umbra își continuă drumul. Se proiecta pe perete. Era hidoasă.

Se ridică în picioare. Să se apere. Deși murea de frică, deși avea senzația că încărunțise brusc, deși îi tremurau mâinile și picioarele, deși simțea pe piept o piatră de mormânt, o lespede care cântărea o tonă. Orice ar fi urmat să se întâmple, trebuia să se apere. Auzi un scârțâit de balamale ruginite. O ușă din fier. În spatele lui. Încercă să se întoarcă, dar nu mai avu când. Frica îl cuprinse cu totul. Îl paraliza. Dar îl și proteja în același timp. Nu simți nimic când fu apucat din spate de o mână de oțel. O mână care îi cuprinse ceafa, îi trecu pe sub braț și îl imobiliză. Frica era prea mare. Murea de frică. Poate era mai bine așa. Era o antilopă prinsă de tigru. Adrenalina îi anula durerea. Groaza îl anestezia. Mai simți o ușoară înțepătură în gât. Apoi i se făcu frig. Din ce în ce mai frig. Atâta mai simți. Liane de gheață începuseră să se urce pe el, să îl înfășoare. Și în clipa în care simți asta, încetă să mai simtă.