CÂTEVA CUVINTE DESPRE AUTOR

Igor Bergler s-a născut la 21 septembrie 1970 şi şi-a petrecut anii copilăriei la Timişoara. Tot aici a absolvit Liceul C. D. Loga, pe atunci liceul elitelor timişorene.  A crescut, după cum însuşi mărturiseşte, într-o familie uriaşă, atât din partea mamei, cât şi din cea a tatălui, lucru care l-a expus la preocupările diverse ale tuturor rudelor sale cu care a avut şi continuă să aibă relaţii foarte apropiate. A moştenit interesele tuturor. S-a născut, cum spune, practic, poliglot, pentru că în familia sa reunită se vorbeau mai multe limbi. Acum vorbeşte fluent cinci şi se mai descurcă în încă atâtea.

A intrat la Faculate în ultimul an al Comunismului, la Politehnica din Timişoara, dar revoluţia l-a eliberat de o meserie care nu îl interesa şi i-a deschis drumul pe care l-a visat dintotdeauna, cel spre cinematograf. A studiat regie de film, scenaristică şi filmologie la Bucureşti, iar apoi  regie de film şi televiziune la Berlin. Tot acolo s-a specializat în tehnici de campanie electorală şi marketing politic. Interesat cu disperare, după cum declara, de tot ce îl înconjoară, s-a supraspecializat în marketing şi management, iar printre pasiunile sale se numără naratologia şi semiotica. A crescut într-o casă cu o bibliotecă uriaşă, iar educaţia i-o datorează mamei sale, dar şi celor trei mătuşi care l-au crescut alături de aceasta şi fără sprijinul cărora nu ar fi făcut nimic din tot ce a realizat. Acestor mătuşi le este dedicată „Biblia pierdută”.

De asemenea, Igor Bergler este posesorul unui doctorat în Managementul campaniilor electorale.

Ca şi personajul său, Charles Baker, a făcut multe, în domenii diferite, pentru că se plictisea foarte repede sau pentru că e „lacom de cunoaştere”.

A făcut parte din echipa extraordinară care a dat României cea mai bună revistă de cinema de după revoluţie, ProCinema, unde a scris zeci de articole şi cronici de film. La scurtă vreme după plecarea sa la Berlin, revista a dispărut. Spune că e doar o coincidenţă. La Timişoara a condus ca director executiv ceea ce presa a numit „cea mai bună televiziune locală din România”, Analog Tv, şi pentru o scurtă perioadă radiourile Analog din Timişoara, Caransebeş şi Lugoj.

A creat şi moderat poate cea mai celebră emisiune de cultură postrevoluţionară după „Serata muzicală” a lui Iosif Sava, „A cincea roată”, unde au fost invitate cele mai importante personalităţi ale României într-o vreme în care la televiziunile naţionale nu prea aveau acces.

A înfiinţat şi condus două dintre cele mai interesante agenţii de publicitate şi marketing independente, de dimensiuni medii. A creat şi promovat mărci celebre. Unele dintre acestea sunt acum lideri naţionali şi regionali pe categoriile lor.

Este autorul mai multor premiere. Dintre cele 12 filme scrise şi regizate, cele două lung-metraje sunt primele filme produse în România de o televiziune independentă şi, după cum le numea presa vremii, primele thrilleruri româneşti.

Neliniştit mereu, agitat şi într-o căutare continuă, deţine una dintre cele mai mari filmoteci private din România. Are peste 8.000 de filme, toate originale, pentru că, aşa cum spune, lucrul care îi repugnă cel mai mult este furtul intelectual. Biblioteca pe care o posedă este şi aceasta foarte bogată. A făcut campanii electorale, a predat zece ani la Universitatea din Timişoara, a călătorit în întreaga lume.

Printre pasiunile sale se numără echipa de fotbal Juventus Torino, brandul de accesorii de păr al soţiei sale, TIE-ME-UP şi „orice animal mic, rotund şi cu blană. ”

Spune că îi citeşte pisicii sale,Ferdinand, din romanele pe care le scrie şi, după tonul mieunatului, îşi dă seama dacă trebuie să modifice ceva sau nu.

„Biblia pierdută” e prima carte din seria Charles Baker. Urmează „Ultimul seceret al lui Lincoln” şi „Cocoaşa pierdută a lui Richard al III-lea”. Tot în pregătire mai are două romane „Un ansamblu cam porcos” şi „Perplexitate”. Vrea să le ducă la bun sfârşit pentru că se grăbeşte să treacă la următorul pas, posibil în alt domeniu.

Şi are o soţie minunată şi o mulţime de prieteni. Dintre aceia adevăraţi.

Am încercat să îi dau chestionarul lui Proust, dar am eşuat lamentabil. Aşa că i-am pus întrebări din acelea stupide, de reporteriţă începătoare. L-am întrebat, dacă tot e pasionat de istorie, care sunt personalităţile lui favorite. Mi-a spus că Diogene şi Charlie Chaplin. La cărţile sale preferate, a zis că sunt prea multe, dar cand l-am somat să numească măcar două-trei, a răspuns pe loc „Finnegans wake” al lui Joyce şi „Terra Nostra” a lui Fuentes. Şi a adăugat imediat, „ceva de Borges şi de Danilo Kiss” neapărat. L-am întrebat cine e intelectualul său preferat şi a răspuns la fel de repede „Umberto Eco”. La filme a fost şi mai greu, dar am reuşit să scot de la el în afara de Zorro, cu Alain Delon, filmul copilăriei sale, „Anchetarea unui cetăţean mai presus de orice bănuială” al lui Elio Petri, „Kaos” al fraţilor Taviani şi „Fanny şi Alexander” al lui Bergman. După aceea, ca şi cum ar fi regretat că trebuie să aleagă, a rostit pe nerăsuflate încă o grămadă de titluri şi autori, de-a valma,  Kusturica , Kurosawa , Fellini şi alţii pe care i-am uitat. Şi m-a trimis la plimbare.

A consemnat L.T.