Testamentul lui Abraham

Capitolul 1

Avionul se desprinse de burduful de acces şi începu să ruleze în spate când însoţitoarea de zbor se apucase să recite, cu braţele, mantra cu ieşirile în caz de urgenţă, cu masca de oxigen şi vesta de salvare. Charles Baker depăşise de mult milionul de mile, dar privea întotdeauna fascinat acest ritual al decolării. Era un fel de superstiţie, un mod de a se asigura că şi de această dată totul va decurge în ordine. Că cercul se va închide. O decolare perfectă, cu toate ingredientele la locul lor, se încheie, logic, cu o aterizare sigură. De această dată, însă, avea un fel de presimţire de altă natură. Îşi aminti când ieşise de la curs că avea în rucsacul LaMartina, pe care îl primise cadou de la cea care fusese, probabil, cea mai mare iubire a vieţii lui, rucsac de care nu se despărţea niciodată, un dosar pe care îl primise de la asistentul său chiar în aeroport, înainte de a trece de filtrul de control. Băiatul ajunsese transpirat şi gâfâind . Îi trebuiră câteva secunde până să îşi recapete suflul. Îşi sprijinise braţul de umărul lui Charles până reuşi să îngaime câteva cuvinte şi să îi întindă profesorului dosarul de culoare rozalie făcut sul pe care îl ţinea foarte strâns în cealaltă mână, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu îi scape. sau să nu i-l smulgă cineva.
Uitase de el când ajunsese la hotel şi în toate cele trei zile cât dură conferinţa. Abia în dimineaţa când plecase spre Aula Magna Fray Alonso de la Veracruz a Universitad Nacional Autonoma de Mexico şi îşi luase bagajele cu el pentru că urma să plece direct spre aeroport după ce avea să îşi încheie prelegerea, îşi aminti de dosar. Il răsfoise puţin în masină, dar cum universitatea era destul de aproape şi era foarte preocupat să facă un spectacol şi din acea ultimă prezentare, mintea nu reuşi să înregistreze deloc rândurile minuscule, mâzgălite în toate părţile şi desenele cu toate culorile, schemele aruncate, aleatoriu parcă, pe cele câteva pagini ce îi treceau prin faţa ochilor. Abia când îşi puse rucsacul în compartimenul de bagaje se gândi că avea aproape cinci ore până la aterizarea pe LaGuardia şi că poate ar trebui să îşi arunce ochii pe hârtiile pentru care asistentul său aproape făcuse un atac de cord în încercarea disperată de a i le aduce la timp.
Aşa că deschise curios dosarul, cu riscul de a pierde ceremonia de iniţiere a stewardesei. Apucase să arunce o privire peste cele câteva file şi tocmai se pregătea să le studieze cu atenţie când avionul opri şi o luă înapoi în faţă. Văzu pe geam cum nişte uniforme se agită să repună burduful în poziţia iniţială. Tocmai când Charles se întrebă ce s-o fi întâmplat, vocea pilotului care vorbi direct în engleză, lucru neobişnuit, se auzi în difuzoare. Pasagerii trebuiau să rămână calmi, aşezaţi şi să nu îşi desprindă centurile de siguranţă. Atât. Lui Charles îi trecu prin cap că vreo oficialitate sau vreun om de afaceri local, dintre cei care au la mână guvernele, trebuie că s-a hotărât în ultima clipă că vrea să meargă la New York. Pentru Mexic acesta nu era deloc un lucru neobişnuit.
Avionul se lipi de burduf, uşa se deschise şi în el năvăliră şase indivizi cu uniforme ciudate. Patru dintre ei se năpustiră în spatele avionului. Dintre aceştia, doi se opriră la mijloc. Ultimii doi rămaseră în faţă, în zona business class. Unul chiar în dreptul lui Charles, iar celălalt chiar pe locul în care stătuse stewardesa. Acesta ridică staţia şi le spuse că e o urgenţă , toţi pasagerii trebuie să coboare de urgenţă pentru un control suplimentar şi să-si lase toate lucrurile în avion. Aveau să se întoarcă în scurt timp. Când puţinii pasageri din partea din faţă începuseră să se ridice, omul insistă că evacuarea se face de la spate în faţă, în ordine. Lumea comentă un pic, dar situaţia părea foarte serioasă şi oamenii ştiau că nu e de glumit cu trupele speciale. Mai ales dacă exista, cum bănuiau, un pericol terorist la bord.
Când se ajunse la cel de-al patrulea rând, Charles vru să se ridice, dar mâna individului care stătea în dreptul lui îl împinse cu putere înapoi pe scaun. Charles ridică privirea, iar individul îi spuse autoritar, printre dinţi:
-Dumneavoastră nu!
Profesorul dădu să apuce menghina care îi strângea umărul, dar individul îşi retrase mâna. Până să se gândească cum să reacţioneze, avionul era deja gol. O luase în jos spre burduf până şi ultimul pasager. Şi, lucrul cel mai ciudat, coborâră şi cei doi piloţi şi însoţitoarele de zbor. Uşa se închise în urma lor cu zgomot.

Capitolul 2

Respectabila doamnă Bidermeyer nu ştia dacă să se apuce să ţipe sau să leşine. Stătea în uşa camerei cu gambele-i de hipopotam încălţate în ciorapi cu dunguliţe albe şi albastre, în papucii de casă cu botul în formă de cap de raton, şi era albă ca varul. Urcase la etaj să îi facă scandal chiriaşului care nu mai oprea muzica aceea blestemată de mai bine de două ore. Cum era prima oară în cei trei ani de când stătea acolo, când asistentul universitar de la Princeton, George Buster Marshall, dădea muzica în halul ăla de tare, hotărâse să îi treacă cu vederea comportamentul inadecvat, sau se gândise că era doar un fenomen accidental. Întâi, cu înţelepeciune, hotărâse să îl ignore. Apoi îi bătu cu coada de la mătura în tavan, în calorifere şi, în final, ieşise pe scară şi începu să zbiere.
Bătrâna cu mutră de crocodil era de mai bine de treizeci de ani un fel de administrator al câtorva clădiri din preajma campusului universităţii, dar camera ei era fix în clădirea aceea, chiar dedesubt de cea a unuia dintre cei mai buni chiriaşi din istoria nesfârşită şi foarte zbuciumată a carierei ei de administrator. Domnul Marshall era ceea ce se numeşte un chiriaş exemplar. Plătea toate cheltuielile la timp, uneori achita chiria cu o lună sau două în avans. Nu făcea niciodată scandal, nu distrugea niciodată nimic, şi nu făcea chefuri îngrozitoare ca acelea ale colegilor săi de palier. Unde mai pui că, din când în când, o trata şi pe Heidi Bidermeyer cu câte un schnaps, o dată la câteva seri. O bomboană de băiat. Şi, pe deasupra, mai era şi de familie bună şi universitar, autor de cărţi, dintre care ultimele două îl făcuseră un fel de celebritate naţională. Apăruse şi la televizor.
Ştia că nu mai avea să treacă mult timp până tânărul avea să-şi ia zborul, pentru că o dată cu celebritatea veneau şi banii. Şi, pe deasupra, o tânără absolventă de la aceeaşi universitate începuse să îl viziteze din ce în ce mai des. De fapt, bănuia că era şi ea acolo când se prăvălise tavanul în zgomote de baterie peste ea. Dar, nu îşi închipuise că acesta va fi felul în care se va despărţi de el.
Stătea în prag, paralizată, şi nu ştia ce să facă. Se gândi întâi să leşine, dar i se păru prea riscant. Era în capul scărilor şi ar fi putut să se prăvălească peste balustradă. Aşa că decise pentru a doua variantă. Încercă să ţipe, dar nu fu capabilă să scoată nici măcar un sunet. Era atât de îngrozită de imaginea mutilată a cadavrului chiriaşului ei preferat, încât un amestec de spaimă şi de teamă o ţinea paralizată acolo.
Doar când auzi uşa reuşi să se desprindă şi să se îndrepte pe scări. De jos, domnii Bingham şi Zaschek intrară binedispuşi, dar buna dispoziţie le pieri când o văzură pe bătrână lividă, cu ochii bulbucaţi, dominând etajul întâi şi parterul, precum colosul din Rodos cu chip de Chupacabra.

WordPress Lightbox Plugin
© Igor Bergler, 2017 Design By Gabriel Isac, development Search Ads