Perplexitate

Sunt Stanley Gog Rogue şi în seara asta o să îmi beau din nou minţile ca să nu mă sinucid. Sunt câţiva oameni aici, câteva mii, o mână, în insula asta împuţită şi e a patra crimă în mai puţin de o săptămână. Statistic, cred că batem orice fel de record. Campionii fanteziilor morbide la mia de locuitori. Crime sinistre, macabre, comise de deranjaţi rău de tot la mansardă. Şi eu trebuie să le ingurgitez pe toate. Sunt femeia lor de serviciu, pubela în care se varsă tot ce a imaginat mai îngrozitor creatura asta scârboasă, mizeria de lut şi maţe, sacul de oase şi căcat, cum zice sfântul ăla ca să descurajeze poftele trupeşti. O, lucrare minunată! Cât de terbil de inteligent şi de sadic! Îmi lipseau fetiţele astea cu ochii scoşi. Pe asta n-am mai văzut-o până acum, după ce credeam că le-am trăit pe toate. M-am cărat din L.A. ca să scap de drogaţi şi de curve, să îmi ling rănile, să nu mai ştiu, să dorm şi să visez. S-au întors coşmarurile, mai negre ca niciodată, ciorile care îmi ciugulesc creierul şi îmi usucă sufletul.

“Du-te, Stan, pe insula aia, unde nu se întâmplă niciodată nimic! Fă-te bine şi, dacă o să vrei, după un an, doi, când se mai răcesc astea, o să te întorci.” Asta mi-a zis-o căpitanul cu duhul blândeţii după ce şi-a epuizat toate resursele de isterie şi toate reacţiile muiereşti pe care le avea în firea-i sperioasă de şobolan conţopist. Ochi daţi peste cap şi ţipete, cruci şi crize, spasme la limita leşinului. “Căcatul ăsta se crede Rambo”, ziceau Jack şi Bill şi târfa aia de Irma. Ca şi când aş fi fost un străin. Ca şi când nu ne-am fi îmbătat de mii de ori împreună, ca şi când nu i-aş fi tras-o târfei după tejgheaua barului ăla jegos, de milă, ca s-o scap de frică.

Le-am zis după primele trei că e abia începutul. Le-am zis, e progresie asta. Cretinul ăsta de şef de post a întrebat dacă e geometrică. O victimă la prima, două la a doua, trei la următoarea, urmează patru, i-am zis. “Nu, nu e geometrică, cretinule! Alea se înmulţesc cu raţia sau cum i-o fi zicând. Ne-ar lua dracu’dacă ar fi geometrică”, i-am zis. În cazul ăsta creşteau cu câte una. Acum patru fetiţe. Între patru şi şase ani. Mutilate îngrozitor. Ce animal face aşa ceva? Ce lighioană? Ce demon din infern?

Trebuia să le îndes insigna pe gât. Să mă car la capătul lumii. În oraşul ăla din pampa sau stepă sau ce naiba o fi. La Punta Arenas, unde se termină pământul. Să dau cu bâta la balene de pe gheţarul ăla plutitor. Auzi, aici nu se întâmplă niciodată nimic. “E insula de vacanţă pentru milionari. Bine crescuţi. Mai bagi pe unul la răcoare că a sărit calul şi s-a urcat beat la volan. Soare şi peşte, cum îţi place ţie. Te vindeci de nervi şi după aia te întorci. Da’ poate că n-o să mai vrei.” Trebuia să ştiu. Pe mine mă urmăresc astea. Şi la capătul lumii dacă mergeam, tot se ţineau ca râia după mine. Mi-a ghicit una. O ţigancă de treişpe ani, după ce i-am mătrăşit peştele care o punea să facă lucruri de neimaginat. Era veselă, în ciuda tuturor, refuza să cedeze. S-a îndrăgostit un pic de mine sau nu mai făcea diferenţa. Până când s-a uitat la mine în palmă, dupa ce-a râs şi mi-a zis că am labele gigantice, precum capacul de la toaletă. S-a înnegrit toată la faţă când mi-a văzut palma. A început să tremure. “Pe unde te duci, mi-a zis… pe unde te duci, te urmăreşte moartea”. Am sperat la un moment dat că vorbea despre moartea mea. Până am nimerit în cuibul ăla de şacali.

Când a intrat căpitanul. Mare lucru pentru el că şi-a mişcat curul mare şi gras din spatele biroului slinos. Căpitanul şi trupele de intervenţie. Înarmaţi până în dinţi. Să împuşte. Ce să împuşte? Nu mai era nimic de împuşcat.

S-au uitat la mine ca la maşini străine. Au numărat douăşopt de cadavre de jur împrejurul meu. Mexicani. Dintre cei mai răi. Şi eu cu două pistoale complet goale în mâini. Last man standing. Rambo, mi-au zis, Rambo. Nici măcar o zgârietură. Omul care aduce moartea.

Cică am fi materialul din care sunt plăsmuite visele. Totul în jurul nostru e înconjurat de un somn fără sfârşit. Vise de căcat, visate de vreun zeu diform. Cât de minunată e lumea! Câtă diversitate! Câte feluri de a tortura şi de-a ucide! Barmaniţa cu trei ţâţe se apropie de mine şi mă priveşte galeş. E divorţată şi, din momentul în care am păşit pe insulă, îmi poartă sâmbetele. A pus ochii pe mine din prima. Mi-a atârnat de gât o ghirlandă din alea de flori albe şi lila. Promisiunea paradisului pentru turişti scăpătaţi. La dracu! E singurul bar din insula asta pe care mi-l pot permite. Eu şi toate slugile care-i deservesc pe bogătani. Mizeria din spatele a tot ceea ce luceşte. Putoarea de troacă din spatele cotletului. Jegul de sub unghiile făcute la marile hoteluri pe 100 de dolari. M-au invitat din prima să mănânc la “Ritz”, mi-au oferit masa mea pe gratis la Waldorf, la bungalouri. Le-am tăiat-o scurt. “Toate astea au un preţ. Trebuie să închizi ochii.” Ce să mai închid? Ai mei sunt închişi de când am păşit pe insulă. Sunt un somnambul care înaintează mascat. Într-un coşmar care nu se mai termină.

M-a chemat şi guvernatorul. “Aici nu suntem în New Orleans. Sau în L.A.”, mi-a spus. “Aici singurele infracţiuni sunt chestii nevinovate. Distracţii benigne de băieţi răsfăţaţi de pe Wall Street. Câte o borâtură pe terenul de golf.” Îmi ştia trecutul. Am avut impresia că mi-a învăţat dosarul pe dinafară. Nu era foarte fericit că venisem. Benigne pe dracu. Toţi mandarinii ăştia, puşti miliardari la douşpatru de ani. Drogaţi non-stop. Se uită la tine cu pupilele alea care le invadează până şi albul ochilor. Au venit să se distreze. Să restituie lumii ceva, o mică parte din ce au înghiţit cu polonicul. Criminali cu gulere albe. Ce ne pasă nouă? Aici fiecare face ce vrea. Pentru asta suntem celebri. Am venit eu. Aici până şi legea e un pliant turistic.

Ok. Atunci nu trebuia să mă chemaţi pe mine. Dacă tot e să nu mă amestec. Că nu îmi pasă. De ce mi-ar păsa de vreun cretin din ăsta care a inventat nişte şmecherii financiare şi când i-am pus o mână la gât că s-a luat de o biată chelneriţă care, mare lucru, i-a rezistat, s-a căcat pe el. La propriu. Să închid ochii? Ăştia sunt închişi de o veşnicie. Aşa că am hotărât să nu mă amestec. Stau în barcă cu sticla lângă mine toată ziua. Mai prind ceva. După care îi dau drumul în apă. Sunt mărinimos. Mai apare câte un bou de-al guvernatorului care îmi tot aduce de băut. Bourbon. Să mă ţină fericit. Cât mai departe. Se ocupă şeful de post de micile neînţelegeri. Câte o noapte la răcoare. Dar amenzi mari. Cele mai mari din ţară. Cum altfel să rămânem prosperi? Eu sunt aici să-mi revin, să-mi ling rănile. Să mă vindec. Sunt un profesionist. Nu se face să mă încurc cu potlogării.

Până l-au găsit pe ăla cu capul tăiat. I-au lăsat corpul să atârne într-un cârlig în faţa hotelului din lagună. Exact la intrarea în restaurantul de pe plajă unde un mic dejun continental e o mie de dolari. Sângele se prelingea pe masa cea mai căutată. Un ochi al nenorocitului privea strâmb din paharul care ţinea loc de vază pe masa de lângă. Al doilea ochi nu l-am găsit până acum. Capul aşezat artistic pe masa mare, cea de grup, avea un măr îndesat în gură. “Ăsta e porcul vostru astăzi.” N-a identificat încă nimeni cadavrul. De pe insulă nu lipsea nimeni. Nimeni nu raportase vreo dispariţie. I-am fi luat amprentele, dacă i-am fi găsit mâinile. “Acu’ sunt bun, le-am zis, acu’ aveţi nevoie de mine.”