Minciuna lui Michelangelo

PROLOG

Etajul al doilea al celui de-al treilea Palazzo al Gărzii Elevețiene, în apropiere de Porta Sant’Anna

Vatican

4 mai 1998, aproximativ 21.30

-Și ce umbră zici că ai văzut, cu coada ochiului, în timp ce sărea câte douăsprezece trepte odată și dispărea în zbor după casa liftului? Întrebă bărbatul a cărui voce blândă până atunci devenise brusc zeflemitoare.

-Nu era o umbră, ci un om îmbrăcat în negru, răspunse femeia la fel de molcom ca și până atunci.

-Ce om? Cum arăta omul ăsta? Cine era?

Femeia plecă privirea în pământ, ca și cum ar fi vrut să scape de ochii sfredelitori ai interlocutorului, și ridică din umeri.

-N-am cum să știu, răspunse cu jumătate de glas. Nu i-am văzut fața.

Bărbatul se ridică în picioare. Era foarte înalt și destul de bine făcut, cu umerii lați. Femeii îi țiuiră urechile la zgomotul produs de scaunul care zgârie  mozaicul dur al bucătăriei.  Simți apoi cum mâna barbatului, care devenise fermă, spre deosebire de momentul când i-o întinsese să o sărute, o apucă de bărbie și o forțează să îl privească în ochii plini de vinișoare rozacee.

-Sunt trei cadavre în apartamentul de vizavi.

Vocea își schimbase din nou inflexiunile. Devenise autoritară.

-Vicecaporalul l-a omorât pe comandant. Apoi pe soția acestuia, care se întorcea în apartament, după ce coborâse să îi deschidă poarta. De aceea ai găsit ușa deschisă. Realizând ce a făcut, cuprins de disperare și de panică, și-a băgat pistolul în gura și s-a sinucis. Asta e singura explicație posibilă. Nu există nici un om îmbrăcat în negru. Nu l-a văzut nimeni. Nici măcar tu! Nici o umbră. E clar? Întreba în timp ce mâna lui strânse atât de tare bărbia femeii încât acesteia îi dădură lacrimile de durere.

Brusc, dădu drumul bărbiei și își reluă tonul prietenos și blând:

-Ascultă, draga mea soră! Dacă o umbră care nu există a făcut asta, atunci această umbră imaginară s-ar putea întoarce oricând să elimine toți martorii. Înțelegi ce spun?

Femeia încuviință din cap. Înțelegea foarte bine.

-Da. Monseniore, înțeleg.

-Prea bine!, răspunse Cardinalul, membru al Opus Dei, în timp ce își relua locul. Prea bine, soră! Povestește-mi de la început! De data aceasta corect, cum te-am învățat!Fără fantasmagorii!

În aceeași zi

Cu douăsprezece ore mai devreme

-Ce naiba e asta, întrebă Alois Estermann?

-Asta? Ce „asta”? La ce te referi?

-La crăpătura asta, Cedric. O crăpătură în altarul capelei Clementine? Nu e în ordine!

-Probabil e de la săpăturile care au reînceput. Speră să găsească ceva sub presupusul mormânt al Sfântului Petru.

-Presupus, întrebă comandantul? Cum adică presupus?

Cedric Tornay, vicecaporal al gărzii elevețiene nu împărtășea defel credința catolică rigidă a superiorului său. Mai mult, nu îl suporta deloc pe acesta. Știa că într-una dintre zilele următoare urma să se decidă cine va fi numit pe postul pe care Estermann îl ocupa ca interimar de mai bine de jumătate de an. Spera  ca Estermann să nu fie confirmat. Habar n-avea că două ore mai târziu, Papa îl va ridica pe acesta în grad pe acesta la gradul de locotenent colonel și îl va învesti  comandant al Gărzii Elvețiene, cu funcții depline. Tot așa cum nu știa că în aceeași zi, Vaticanul își va retrage decizia de a-i înmâna lui însuși medalia Benemerenti, pe care o aștepta de atât timp.

-Urmează-mă! spuse autoritar comandantul.

Ocoliră zidul care mărginește capela, urcară treptele improvizate din tablă, traversară încăperea și coborâră pe treptele care duceau, la marginea osuarului antic, în locul cel mai enigmatic al Vaticanului, spre mormântul lui Petru, aflat pe o verticală perfectă care se înalță spre cer, de la mormânt și străbate Capela Clementină, Baldachinul lui Bernini și Cupola lui Michelangelo.

Dacă ar fi avut ochi la spate, lui Estermann nu i-ar fi scăpat disprețul din ochii vicecaporalului. După părerea acestuia avansarea șefului se datora unei fraude grosolane. În data de 13 mai 1981 avusese loc atentatul asupra lui Ioan Paul al II-lea. Estermann, care depusese jurământul cu doar o săptămână înainte, se afla la 30 de metri de Sfântul Părinte în momentul în care patru gloanțe, pornite din pistolul lui Mehmet Ali Agca, se opreau în trupul Papei. Îmbrăcat cu sacou și cravată, Estermann se repezise asupra papamobilului și se agățase de el. Își compusese o față dură și pozase în bodyguard, gata să își sacrifice viața și să se arunce în fața gloanțelor. Această fotografie a gărzii, care face scut cu propriul corp, agățat de papamobil, făcuse înconjurul lumii și îi adusese celebritatea lui Alois Estermann. Dar Cedric Tornay  știa că gestul era de un oportunism îngrozitor, de vreme ce atentatorul fusese prins, iar vehiculul, în afara oricărui pericol, se deplasa  cu viteză spre spital.

Începură să coboare treptele, dar la un moment dat, Estermann se opri și făcu un semn cu mâna.

-N-auzi nimic? Întrebă acesta.

-Par să fie muncitorii ăia, răspunse Tornay.

-O să vedem, răspunse comandantul în timp ce își scotea pistolul din teacă.

Vicecaporalul îl imită. Coborâră cu armele în mâini, foarte atenți la sunetele care veneau de jos. Când umbra celui dintâi se proiecta pe peretele de la capătul scării, se auzi un zgomot clar, ca și când cineva ar fi luat-o la fugă,  s-ar fi împiedicat, s-ar fi ridicat și ar fi luat-o la fugă din nou. Cei doi coborâră în încăperea de dedesubt.

-Mai e o ieșire, spuse vicecaporalul. Au făcut-o special ca muncitorii să nu umble pe sus. Trebuie să străbați întreaga Necropolă. E de prisos să ne luăm după el. Probabil că e deja departe.

Pe fața comandantului se citea o ușoară dezamăgire. Făcu câțiva pași în direcția în care ducea coridorul, dar renunță repede. Când se întoarse, îl văzu pe vicecaporal ridicând un sul gros de pe podea.

-Probabil că cel care a fugit a scăpat ăsta, spuse Tornay, fluturând documentul din mână.

Comandantul se apropie cu o mină surprinsă. Între timp, celălalt deschise documentul și începu să citească. Estermann i se alătură în doar câteva clipe. Timp de câteva minute, cei doi urmăriră umăr la umăr textul. Când terminară de citit prima parte, vicecaporalul era siderat, iar comandantul simți cum i se scurge sângele din obraji. Ameți pentru o clipă, i se făcu greață și fu nevoit să se sprijine de perete și să se așeze pe prima treaptă.