Un ansamblu cam porcos

Blocul nostru stătea erect între două blocuri mici, pe care imaginaţia unui arhitect şcolit la Moscova, dar disident în raport cu estetica semicoreeană de partid, a decis, într-un subtil, dar anonim protest, să le rotunjească un pic la colţuri. Un gest care nu ţinea cont de regulile utilităţii trasate de Bauhaus, aşa că pe cetăţenii care au avut ghinionul să fie repartizaţi în apartamentele de pe colţ îi cam descumpănea. Mai ales că fabricile de mobilă aveau şi ele Bauhausul lor, iar canapele şi mese cu suprafeţe curbe nu se găseau decât pe pile, import din Polonia, unde protestul arhitecţilor devenise cu timpul mai puţin solitar decât în oraşul nostru. Cel mai mult au avut de suferit cei cu bucătăria pe colţ, care, trebuind musai să achiziţioneze colţare, în acord cu stilistica vremii, au fost nevoiţi să apeleze la tâmplari avangardişti, care să înţeleagă conceptul şi să convertească neeuclidian la curbe întreg universul lor de manuale de tâmplărie, un soi de haute boiseries, şi să îşi asume riscul de a face modificările ce se impuneau.

Blocul nostru era cel mai înalt din oraş. Avea optsprezece etaje şi era, în acel moment, Crysler building-ul unei ţări întregi, Empire State Buiding suna prea imperial şi era prea greu de reţinut, iar de turnurile gemene s-a aflat la noi abia după ce s-au prăbuşit.  Experimentul, dacă rezista, în câţiva ani, urma să fie multiplicat masiv în capitală. Oraşul meu era atunci un fel de Spanie interbelică, în care se întâlneau toate experimentele îndrăzneţe care trebuiau să transforme România în vârful de lance al central europenităţii, unde Tratatul de la Varşovia se întâlnea cu Occidentul şi, pe lângă palma groaznică pe care i-o trăgea acestuia peste obrazul gros, devenea şi un model pentru ţările de dincoace de Cortina de Fier. Un act de curaj cum de pe vremea agriculturii biologice a lui Trofim Denisovici Lisenko nu se mai întâlnise.

Blocul nostru era privit de mai toţi locuitorii oraşului cu dispreţ. Un dispreţ născut, însă, din adânca invidie a celui care nu va reuşi niciodată să locuiască în el, să fie un pic mai american decât restul, devenise un fel de reper aspiraţional pentru oricine avea o brumă de funcţie importantă, de relaţii  şi de bani. Noii locatari erau priviţi cu un amestec de pizmă şi ură, dar erau pretutindeni întâmpinaţi cu respect şi trataţi diferit. Primeau cărţi de sub tejghea la librărie, portocale la alimentară,ceafă de porc la măcelărie, chiar Pepsi şi Kent pe terasele restaurantelor marilor hoteluri. O dată, tatăl meu a primit  două pachete de cafea boabe Alvorada de la un şef de sală, numai pentru că acesta a aflat de la un guraliv că tata locuia în acest bloc al blocurilor. Cafeaua era râncedă, dar asta nu făcea decât să ridice şi mai mult valoarea sentimentală a gestului. De când o ţinea bietul om în cămară şi cât o mai fi privit cu poftă la ea, spunându-şi că, într-o zi, când fiul lui se va căsători, sau nepoţii vor debuta la serbarea de la grădiniţă, vor sorbi împreună, în familie, o cafea adevărată. Vor fi alţi oameni, fie şi pentru câteva clipe, vor uita nechezolul şi orzoaica.

Blocul nostru era, aşadar, flancat de două clădiri mai mici şi rotunjite, tot blocuri şi ele. Astăzi, un primar întreprinzător, care a decis ceva ce era evident, că urâţenia gri chinuită de degradare a comunismului se reflecta în sufletele locuitorilor, a luat o decizie curajoasă. A dat ordin ca oraşul să fie înveselit pe scară mare şi a împărţit pe cartiere, prin tragere la sorţi, culorile care vor salva faţadele clădirilor din “cartierele dormitor” de cenuşiul epocii pe care toţi o voiam de mult uitată. Cum cele trei construcţii nu făceau parte din nici un cartier, şi cum rozul, galbenul, fuxia şi magenta, turcoazul şi portocaliul fuseseră deja alocate, singura culoare atractivă disponibilă rămăsese liliachiul. Şi poate că era mai bine aşa. O culoare vie şi veselă, în ton cu noua filozofie a decorării spaţiului public, dar, în acelaşi timp, elegantă şi sobră, cu vibraţie şi înaltă semnificaţie ştiinţifică. Secretarul primăriei, a cărui soţie deţinea firma care administra cele trei blocuri, a susţinut sus şi tare că movul e culoarea simbolică definitorie a cuarţului violet, cunoscut şi sub numele de ametist, piatră sub care stă semnul zodiacal al  peştilor, zodie în care se născuseră el, soţia sa, cei doi copii şi, încă pe deasupra, chiar soacra şi nevasta primarului.

Blocul nostru era prea înalt. Asta s-a decis într-o şedinţă, după groaznicul accident în care trei alpinişti utilitari au căzut în cap de la etajul al paisprezecelea, când s-a rupt placa de susţinere în care îşi fixaseră corzile. Aşa că, până la o rezolvare mai puţin riscantă a problemei, a fost lăsat aşa cum era, placat cu marmură albă imediat sub geamuri, cu cenuşiul jegos la ultimele patru etaje şi de un alb strălucitor până la nivelul la care ajunseră alpiniştii să vopsească, înainte de tragicul accident. Se pare că albul era doar partea de var pe care urma să fie aşternut liliachiul. In fine, la cele două clădiri rotunde de patru etaje de lângă, marea operaţie estetică reuşise din plin. Ba mai mult, fusese folosită o vopsea de import, care avea proprietăţi reflectorizante şi care, în nopţile cu lună sau ori de cite ori o lumină puternică se proiecta pe faţadele blocurilor, devenea fosforescentă.

Blocul nostru a devenit alb fosforescent până la etajul al paisprezecelea, apoi mai blând în griul îngălat de trecerea vremii preţ de patru etaje. Alături, de o parte şi de alta, cele două bloculeţe rotunjite la colţuri, uşor ovale, de un liliachiu închis. O imagine care nu putea lăsa rece pe nimeni. Mândria oraşului şi a locuitorilor lui, dar în special bucuria uriaşă a locatarilor complexului care s-au trezit peste noapte cu valoarea apartamentelor înzecită. Motivul real pentru această uriaşă creştere a preţurilor, dincolo de boom-ul imobiliar al ultimilor ani şi de demolarea fabricii de lapte de vizavi, în locul căreia urma să se ridice cel mai modern hypermarket din oraş, era apariţia unor fotografii cu complexul, în cele mai importante reviste de arhitectură şi high-life din lume. De la copilul cetăţeanului Kane, cel real- Cosmopolitan, trecând prin Marie Claire şi Australian House and Garden, până la Arhitectural Digest, Dwell şi Metropolis Magazine, toate revistele se întreceau în a pune pe copertă capodopera arhitectonică a oraşulului nostru. Cum să nu înebuneşti de mândrie când de la National Geographic până la New Zealand Listener, toate marile publicaţii glossy ale planetei se întreceau în a îţi pune locuinţa, reală sau doar visată, pe copertă?

Blocul nostru e acum celebru. Fotografiat de sus, de la distanţă, din pustiul lăsat în economia spaţiului de demolarea vechii fabrici de lapte, unt şi iaurt degresat, unde şantierul cel nou ne va aduce modernitatea lumii printr-un templu al consumerismului, hyper-giga-terra marketul, blocul nostru arăta în fotografii ca un falus imens între două testicole învineţite. Aşa cum a spus nebunul oraşului, când primele reviste se răsfoiau în public, în centru, unde lumea se adunase în număr la fel de mare ca la revoluţie, vagabondul zdrenţuros pe care îl ştiu de mic şi care pare nemuritor şi fără vârstă, proprietar de drept al pieţei centrale a oraşului, care a reuşit printr-o fandare îndrăzneaţă să pună pentru o clipă mâna pe microfonul la care oficialităţile îşi recitau mantrele într-o desăvârşită limbă de lemn, şi să rostească tare, în timp ce privea una dintre fotografiile  proiectate pe clădirea catedralei:

-Uite o pulă cu două coaie. Un ansamblu cam porcos.

S-a lăsat pentru o clipă liniştea peste oraş, peste piaţa operei şi peste catedrală. Apoi lumea a început să cânte, să chiuie şi să aplaude. S-au lansat artificii de către o trupă de artificieri francezi , chinezi şi americani, uniţi într-un proiect cultural fără precedent, întru gloria celui mai celebru monument al  României, mai celebru decât a doua cea mai mare clădire din lume, Casa Poporului, mai celebru decât Brâncuşi, Ionescu, Cioran şi Eliade la un loc. Mai celebru decât Nadia şi Hagi, decât Ilie Năstase- ansamblul nostru cel porcos.